Istoria ne spune ca plicurile nu au o varsta foarte inaintata dar ca predecesorii acestora se pot gasi si in antichitate. Probabil primele « plicuri » erau infasuratori de argila folosite de babilonieni in 2000 inaintea erei noastre, pentru a proteja informatii importante cum ar fi cele contabile, insemnari ale imprumuturilor sau creantelor si foarte probabil scrisori. Argila in forma ei primara era infasurata in jurul placii care continea informatia de protejat, iar apoi arsa in cuptor. Era o metoda extrem de utila pentru protectie, deoarece pentru a se ajunge la tablita inscriptionata, invelisul trebuia distrus. Cu toate acetea erau anumite inconveniente legate de transport, iar mesajele trimise prin curierat erau scrise pe suporturi mai usoare cum ar fi pielea, frunzele sau papyrus-ul.
Nu se stiu foarte multe despre modul in care aceste documente erau protejate de ochi curiosi, dar este putin probabil ca sa fi existat ceva asemanator plicurilor din zilele noastre, facut din pergament sau papyrus. Rolele erau adesea infasurate pe lemn subtire, iar apoi infasurate in material identic cu cel folosit si pentru rola
Abia in secolul X a inceput sa fie folosita hartia pentru insemnari, iar pana in secolul XV aceasta a devenit indispensabila oricarui regat care se respecta. Inca de la inceput, Coroana sau guvernul, organiza si supravegea folosirea postei, si mai presus de toate ea opera pe baza unui monopol de stat. Henry al VIII-lea al Angliei l-a numit pe Brian Tuke Sef al Postei in 1510 si de atunci in istorie este notata aceasta titularura. Sistemul modern de posta lua nastere.
In secolul al XVI-lea scrisorile oficiale sau cele scrise de oameni importanti erau trimise, dupa spusele lui Grand-Cartiret, « acoperite sau plic ». Scrisoarea era inchisa intr-o hartie care era faltuita apoi sigilata.
Fiecare expeditor trebuia sa se ocupe de propria “plicuire”, sa isi taie hartia in formatul pe care el o considera potrivita.
Putinele specimene care s-au pastrat pana in zilele noastre indica clar faptul ca aceste “plicuri” erau individual facute fara sa existe o stanta sau un tipar format.
Nimeni nu va stii cine a avut prima oara ideea de a taia hartia dupa un tipar standardizat. Fara indoiala trebuie sa fi fost un papetar care vindea hartie si care si-a dat seama ca a aparut o nevoie care tre buie acoperita. Papetarul care pentru prima data a faltuit si fabricat plicul nu are nici un monument ridicat in onoarea sa, dar milioanele de plicuri produse zilnic sunt marturie vie a efectelor sale asupra istoriei.
Pe data de 31 iulie 1635, regale Charles a emis o ordonanta prin care infiinta primul Serviciu Postal pentru corespondenta personala in Anglia si Scotia, numindu-l pe Thomas Witherings coordonator al acestei organizatii.
O idée extreme de moderna a fost incercata in Franta anului 1635. M. De Valayer a obtinut aprobarea regelui Louis XIV pentru a infiinta un sistem postal in Paris. A asezat cutii la colt de strada, anuntand polulatia prin fluturasi ca va livra orice scrisoare din respectiva cutie cu conditia ca aceasta sa fie in plicurile pe care le vindea la anumite magazine din Paris.
Aceste plicuri erau extreme de primitive dar aveau imprimate pee le o chitanta a costului postal platit, fiind cel putin in idée asemanatoare plicurilor guvernamentale stampilate care au fost lansate abia 200 ani mai tarziu.
Idea lui De Valayer a esuat, si se crede ca a fost sabotata de catre anumite grupuri de interes care se temeau de succesul acestui system. Oricum, ideea a fost ridiculizata si orice sansa de succes ar fi a avut, a fost distrusa de introducerea deseurilor si a soarecilor vii in cutiile special amenajate. In mod natural, oamenii nu au folosit o asemenea solutie pe care nu se puteau baza, iar Valayer a trebuit sa renunte.
In 1845, Edward Hill si Warren De La Rue au primit patentul de la guvernul britanic pentru prima masina producatoare de plicuri.
“plicurile” astfel produse erau total diferite de cele din zilele noastre. Erau in forma de romb, prestantate conform unui tipar standard, apoi introduse intr-o masina pentru faltuire. Pe margini era apoi aplicat un adeziv, pentru lipirea plicului, iar metoda de sigilare a plicului depindea eclusiv de utilizator. Datorita faptului ca era realizat sipetric si cu clapa in V, insemna ca acest plic putea fi inchis cu un sigiliu de ceara. Aproape 50 de ani au trecut pana sa fie produsa o masina pentru realizarea plicurilor cu inchidere gumata, asa cum le cunoastem noi azi.
Originea idei de a folosi aceasta forma standard pentru plicuri este mult dezbatuta. In orice caz ca si o alternativa la simpla impachetare a invitatiei sau a scrisorii intr-o simpla bucata de hartie, este o metoda foarte economica si ordonata de a crea plicuri rectangulare. Cu toate acestea partea metoda economica nu prea este valabila deoarece producatorii de hartie fac colile in forma rectangulara, iar datorita stantei apar pierderi inevitabile de hartie.
Aceste plicuri au inceput sa fie utilizate la scara larga cand Marea Britanie a luat controlul monopolului postal si l-a insarcinat pe Rowland Hill sa se ocupe de introducerea acestor plicuri la scara larga. Noul serviciu a fost lansat in mai 1840 impreuna cu plicurile preimprimate cu timbre precum si cu primele timbre tiparite gumate Penny Black. Plicurile erau tiparite in coli de cate 12 si trebuiau decupate manual de catre utilizator. Design-ul plicurilor a fost ridiculizat si mai apoi retras de pe piata pentru a fi inlocuite cu o versiune mai simpla a plicului.
La sfarsitul secolului XX cel mai performant utilaj de facut plicuri costa aproximativ 1 milion de dollari si putea produce 1200 plicuri pregumate pe minut, ambalate in cutii de 1000 de bucati gata pentru distributie. Costul de productie al plicurilor era suficient de mare incat cererea globala sa nu fie foarte ridicata, iar Winkler&Dunnebier, produceau intr-o singura uzina doua treimi din totalul plicurilor de pe piata, aproximativ 450 miliarde plicuri.
Pretul mare al utilajelor trebuia amortizat, iar drept consecinta se primeau doar comenzi de minim 50.000 plicuri. Rezultatul acestui fapt este ca timp de 150 de ani plicurile tiparite se produceau prin simpla tiparire a plicurilor gata facute. Evident doar companiile mari aveau nevoie de plicuri de la 50.000 bucati in sus.
Partea proasta este ca desi tiparirea pe fata plicului este suficient de usoara, pe spate un plic nu este o simpla coala de hartie si necesita o atentie sperita, costuri de productie mai mari deoarece necesita atentia unui specialist.
Pentru afaceri mai mici, cu o nevoi mai redusa de plicuri tiparite, chiar daca uneori se cerea o anumita cantitate de plicuri personalizate, de obicei doar logo-ul, rareori se justifica ridicarea costurilor prin tiparirea inclusiv pe clapa. Acest impediment a fost inlaturat in mare parte la sfarsitul secolului XX odata cu inventarea tiparului digital, care a pregatit terenul pentru introducerea imprimantelor PC. Cu toate ca aceste utilaje au fost proiectate pentru tiparirea pe coala de hartie simpla, acestea puteau fi ajustate sa tipareasca pe formatul plicului la grosime mai mare, daca aveau instalat softul necesar.